1962, puțină Italie, Africă din plin și o poveste despre oameni, cultură, rasism, individ și societate într-o Americă împărțită în puncte cardinale. Când spun Italia, deja simt pe vârful limbii o probabilă esență de mafie dintr-un film american iar când Africa îmi atinge urechile am impresia că voi ghici toată nedreptatea împărțită afro-americanilor.

       Tony Vallelonga (sau Tony Lip), un flămând oportunist, și Doctor Shirley, un adevărat ,,virtuoso” al pianului, străbat sudul american pentru a completa o serie de concerte folosind doar harta și ,,Green Book”-ul.

       Însă filmul nu urmărește doar povestea unei dispute rasiale sau a nevoilor financiare cu care probabil suntem obișnuiți. Nu arde, nu ucide, nu înjunghie, ci dezvăluie atent partea moale a celor doi protagoniști: un om al nimănui și boul care trebuie să tragă zilnic să aibă mâncare pe masă.

       Totuși, ceea ce apreciez cel mai mult la acest film este umorul. Natural, fin, subtil, fără a implora publicul să râdă și foarte bine distribuit de la început până la sfârșit. Aproape aș zice că nu e al americanilor. Filmul își merită fiecare Oscar câștigat.

       Punch line: ,,Because genius is not enought. It takes courage to change people’s hearts.”