#

Imaginația dilată timpul


            Lacunele sistemului nostru de învățământ devin destul de rapid evidente pentru orice elev trecut de clasele primare. Chiar dacă am fost statornic în aversiunea mea pentru trezitul devreme degeaba, cumva hazardul mi-a oferit destule lucruri frumoase de care să mă agăț pe tot parcursul școlii. Am reușit să găsesc un frumos comic atât în liceu cât și în facultate. Voi lăsă aici puțin din ceea ce am găsit frumos, sub forma unei compuneri de liceu completată cu expresiile unui profesor –ar fi trebuit pensioar- din vremea facultății.

 

            Temă: Construiți o compunere în care să folosiți cel puțin zece cuvinte de origine tracică.

 

            Cândva demult, pe vremea lui Ștefan, pe undeva prin țara Moldovei, într-un cătun mai răsărit, se născuse un copil cu totul aparte. Fizicul său avea puteri extraordinare: putea ridica de zece ori greutatea unui elefant și putea fugi mai repede decât un leopard. Însă chipul său era urât, iar mintea pierduse turnirul intelectual. Semăna leit cu maică-sa, care era văduvă. Stăteau singuri într-o cocioabă sărăcăcioasă. Plavu, căci ăsta era numele băiatului, crescu repede. Prin cătun umblau tot felul de vorbe rele: că Pavlu este un neterminat educațional, că este unicul motiv pentru care oglinda nu trebuia inventată și tot felul de jigniri. Însă mama băiatului, cu ani de experiență în a fi urâtă, îl încuraja zicându-i că lumea se înșeală.

            Timpul trecu precum vântul. Țara Moldovei începu să fie cotropită de turci. Multe sate fură părăsite sau arse. Doar cătunul lui Pavlu înflorea.

            Umblând vorba prin țară, Ștefan auzi de măiestria lui Pavlu în ale războiului și trimise un sol să îl aducă în armata Moldovei. Pavlu primi, dar ceru răgaz de pregătire.

            În prima zi din cele două de răgaz, Palvu se gândi la mama lui: cine o va proteja și cine o va hrăni. O întrebă:

            -Mamă dragă, ce-ți place ție să mănânci mereu ?

            -Mere, răspunse femeia.

            Pavlu, cu ideea ce-i veni, fugi în pădure, doborî toți merii și construi mamei sale o fortăreață în care să locuiască. Fortăreața era așa mare că, după trecerea sutelor de ani, ruinele rămase dădură numele locului de Dealul Mărului.

            A doua zi, după ce construi fortăreața, Pavlu gândi ,,Da oare ce-oi face pe drum de m-oi plictisi?” Fără a cugeta mai mult, plecă în sat să-și caute companion. Umbla de la casă la casă, întrebă în stânga și dreapta, dar nimeni nu voia să plece la război. Găsi un nuc și, așezat la umbra lui, privea în gol.

            Trecând prin apropiere și văzând cum nucile cad din copac și se sparg de capul lui Pavlu, ciobanul satului opri oile, șe așeză lângă el și începu să mănânce nuci.

            -Ci-i cu tini, Pavlule? Ț-a murit vederea? Ci ti uiți așa ?

            -Ci să fac băi, Stănică a lu Frânaru. Rău.

            -Urât adică.

            -Cum?

            -Nimic, nimic n-am zis. Da zi bre, di ci faci rău? Ții frică di război? N-ai teamă că omori orice cu privirea, râse Stănică.

            -Nu de turci mii frică, Stănică. Alte lucruri nu pot ucide eu.

            -Cu fața asta? Ce anume?

            -Plictiseala.

            Stănică gândi o vreme.

            -Vin eu cu tine, Pavlule. Ucid eu plictiseala, tu omoară turcii.

            -Da' tu nu știi să faci altceva, Stănică. Dacă te scăp din vedere?

            -Dumnezeu să-l ajute pe ală la care te uiți, râse iar Stănică. Da' știu să fac și altele.

            -Ce știi?

            -Să chem oi și să mân boi.

            -Dovedește!

            Stănică îți dădu o palmă la ceafă și strigă:

            -Florico!

            Și o oaie veni repede la el.

            -Bravo, Stănică. Da' tu ești cioban, să văd eu cum mânezi boi.

            -Nimic mai ușor, zise Stănică ridicându-se. Stai aici și nu mișca.

            Pavlu rămase pe loc. Stănică făcuse zece pași, se întoarse cu fața spre Pavlu și-i făcu semn cu mâna. Pavlu se ridică și merse la Stănică.

            -Gata, bre. Am mânat.

            Pavlu, pe cât de idiot putea fi, pe atât de mânios.

            -Mă faci bou, Stănică?, zise furios ridicându-l de la sol.

            -Nu bre, stăi! Am zis că știu să mân, am mânat. D-aia am făcut semn cu mâna. Dacă erai bou, te strigam ca pe Florica.

            Pavlu se liniști și-l lăsă jos.

            -Bine Stănică, în zori plecăm.

            Ziua următoare porniră la drum și în scurt timp nimeriră la poarta lui Ștefan. Voievodul îi primi călduros, însă i se făcuse rău când îl văzu pe Pavlu la față.

            -Sărut-mâna, Măria Ta!, salutară cei doi companioni.

            -Tu ești Pavlu?

            -Da-mpărate.

            -Te-am chemat să mi te-nchini.

            Pavlu și Stănică îngenunchiară.

            -Nu știu de ce, Măria Ta, dar m-ai făcut să mă gândesc la spini, vorbi Stănică.

            -Pe cine ai adus cu tine, brav răzeș?, îl întrebă domnitorul pe Pavlu.

            -El e Stănică, Maria Ta! Mare ucigaș de plictiseală și bun companion la drumuri lungi.

            -Bine-aț venit în casa voastră, Cetatea Moldovei!, le spuse Stefan făcându-le semn să se ridice. Mă bucur …

            - Mai știu să chem oi și să mân boi, mărite Ștefan, vorbi Stănică.

            -Cum? Îndrăznești să-mi întrerupi vorba? Acum îți tai capul!, strigă Ștefan scoțând sabia.

            -Nicidecum, mărite domnitor. Da' ai intrebat cine sunt, iar consăteanul meu n-a știut să răspundă până la capăt. Nu se cuvine ca Măria Ta, în mărinimia, curajul și frumusețea ta să nu afle totul. Sunt supusul tău umil Stănică a lu' Frânaru și mă-nchin.

            Ștefan se liniști.

            -Mâine dimineață plecăm la luptă, dragii mei răzeși, dar în această ultimă noapte vom sărbători. Vom avea oricum sorți de izbândă cu acest flăcău alături de noi, dar un banchet înaintea morții nu ne-a dezmoștenit niciodată de mândrie! Mergeți, mâncați, beți, petreceți. Banchetul vă așteaptă!

            Pavlu se uita pierdut la Stănică în vreme ce părăseau sala tronului. Nu putea înțelege ce grăise domnitorul.

            -În traducere în Grozăvești, în seara asta se dă chefu, îi sopți Stănică.

            -Aaaa, aprobă Pavlu înțelegând.

            -Cam iute la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge ăsta, Ștefan al nostru, adaugă Stănică.

 

            Seara trecu, iar zori zilei îi găsiră mahmuri. Chiar și așa, porniră la drum. Nu aveau nici o idee pe unde puteau fi turcii, așă că porniră în căutare și îl trimiseră pe Pavlu, cu viteza lui, să meargă înainte.

            -Măria Ta, reveni Pavlu după jumătate de zi. Turcii sunt mai în față și vin încoace, mâine dimineață sigur ajung.

            Ștefan dădu ordin să se instaleze tabăra peste noapte. Focuri se aprindeau, carnea se frigea, iar Ștefan, după ce alcătui planul, merse lângă Pavlu în jurul căruia se adunase toată armata.

            -Ce se petrece aici?, întrebă domnitorul.

            -Măria Ta, vorbi un răzeș. Pavlu ne arată celebra mișcare.

            -Pavlu!, strigă Ștefan. Vreau să văd și eu!

            Pavlu încuvință din cap, scoase sabia din pâmănt și o roti în jurul său cu o putere nemaivăzută. Apoi dăduse sabia peste cap fără a opri avântul, o înfipse în pâmânt, se prijini în ea, iar piciorul său, dezlipit de pe pâmânt, se ridică cu călcâiul spre cer.

            -Și asta e mișcarea Șpagat Daniel!, se făli Pavlu când termină.

            Lumea, ridicând câte o sabie, încerca să îl imite. Ștefan, uimit la rândul său, îl întrebă:

            -De ce Daniel?

            -Așa-l chema pe taică-su, explică Stănică.

            Dimineață, cele două armate să aliniară. Armata Moldovei era mică, în schimb cea a turcilor era câtă frunză, câtă iarbă. Ștefan nu se descurajă, mai câștigase lupte în inferioritate numerică.

            -Nu uitați frații mei! Moldova nu-i țara mea, nici a voastră! Ci a urmașilor urmașilor voștri, și-a urmașilor lor în veacul veacurilor!, își încurajă soldații. Apoi, în frunte cu Pavlu și câteva zeci de oameni, porni la luptă.

            Însă când privi înapoi văzu că, speriați de numărul turcilor, cei mai mulți dintre moldoveni au rămas pe loc.

            -Rezolv eu, zise Stănică care, ridicând mână în aer, le făcu semn oamenilor.

            Armata Moldovei,văzând mâna care-i chema, cu vuiet în plămâni, se năpusti asupra turcilor. Lupta fu crâncenă, sângeroasă, însă Pavlu nimicea aproape tot. Bătălia se lungi până cu seara. Stănică fu rănit și se retrase mult în spate, iar, drept urmare, Pavlu se plictisi. Se duse la Ștefan, îl trase jos de pe cal și îi vorbi:

            -Măria Ta, oprește vărsarea de sânge. Mai bine te lupți  tu cu Pașa.

            Ștefan, văzând că îi pier oamenii, trimise sol care se înapoie rapid cu răspunsul Pașei. Războiul se opri, iar cei doi conducători se întâlniră pe câmpul de luptă. Tobele se auzeau în depărtare, săbiile se loveau de scuturi.

 

            Uăi, Pașă, aicea nu-i acasă!
            Nu mă enerva,
            Că-mi scot sabia!
            Și de-mi scot paloșu'
            Îți retez cocoșu'!
            Strângeți catrafusele
            Adună-ți lăcustele
            Și nu uita,
            Asta-i țara mea!

 

            Băi tu ăsta,
            Mic de statură.
            Vezi că ești,
            Prea tare-n gură.
            Pașă mă numesc,
            Cu tine nu glumesc!
            Armata mea e mare
            A ta nu stă-n picioare
            Pleacă-te-naintea mea
            Poate te-oi cruța!
            Zici că-i țara ta
            Dar pe deal urlai,
            Că la strămoși o dai!

 

            Mă cheamă Ștefan ș-ai uitat
            Că mereu îți vin de hac.
            De patruzeci de ori,
            Era cât p-aci să mori!
            Mă întreb cumva ești chel?
            Sau turbanul are păr sub el?
            Dacă ții la viața ta,
            Mai bine-ai renunța!

 

            Moldovenii izbucniră în râs, turcii în plâns, iar Pașa, apropiindu-se de urechea lui Ștefan, îi sopțise:
            -Jupâne, te-aș lăsa în pace, dar în țara mea am probleme cu un zmeu. Dă-mi-l pe acest voinic al tău să mă scape și te las, nu te mai atac.

            Ștefan vorbi cu Pavlu, care acceptă, cu singura condiție de al lua pe Stănică cu el.

            Cele două armate se despărțiră, cei doi eroi plecând cu turcii.

            -Avem un zmeu la noi în țară care ne împinge afară, vorbi un traducător. Dacă ne ajuți să îl omorâm, o, brave războinic, îți lăsăm țara în pace.

            -Ajut!, zise hotărât Pavlu.

            -Unde mergem acum?, întrebă Stănică.

            -Înapoi la bărci. Întâi trebuie să traversăm Nistrul.

            -Bărci?, întrebă Pavlu.

            -Da.

            -Bărci?, repetă Pavlu.

            -Adică e ca și cum faci baie, dar nu intri în apă. Stai deasupra apei și faci bulbuci-bulbuci, îi explică Stănică.          

            Călătoria continuă fără mari peripeții. Croaziera intelectuală în care urcase Pavlu îl purtă în capitala otomană. Pentru restul echipajului, era un mister cum un om cu minte de stegar putea fi atât de puternic.

            Ajunși în țară, Pașa nu se mai strădui să organizeze nimic ci, convins că fie scapă de zmeu, fie de Pavlu, plecă direct spre ascunzătoarea zmeului.

            -Noi până aici te putem însoți, îi spune translatorul lui Pavlu. Mergeți tot înainte. Zmeul vă va găsi pe voi.

            Pavlu îl ridică pe Stănică, care arăta ca un fel de caniș masculin, îl puse în cârcă și porni în ritmul său. Alergă vreme de câteva ceasuri până când frână brusc.

            -Ce e?, întrebă Stănică.

            Pavlu îl lăsă jos.

            -Uite, spuse arătând spre marginea drumului.

            -Da, văd, zise Stănică, trandafiri. Sunt frumoși. Hai să mergem mai departe!

            -Nu sunt orice fel de trandafiri, spuse Pavlu. Sunt trandafiri religioși.

            Stănică scutură din cap, se holbă mai atent la trandafiri. Pavlu se apucă să culeagă.

            -Doamne!, zise Strănică privind în jurul său, dacă mai stau mult cu el o să mă îndrăgostesc de starea de dobitocie.

            Pavlu îl lăsă pe Stănică să țină florile, îl urcă în cârcă și porni alergând cât de repede putu. Alergă mult, trecu prin păduri, peste câmpuri, vizitară câteva sate pustiite și foarte rar se mai opreau să se ușureze. Deodată, așa cum spuse traducătorul, vocea zmeului se auzi.

            -Cine umblă pe meleagul meu?

            -Stănică Frânaru, omul care a descoperit cancerul și a salvat lumea, ucigător de plictiseală. Omul care cheamă oi și mână boi. Unul dintre eroii din lupta de la Dealul Mărului. Prietenul și companionul celui care ridică zece elefanți și aleargă mai repede decât vântul.

            Pavlu îi smulse florile din mâini în vreme ce făcea prezentările, mușcă și înghiți câteva petale de trandafiri, apoi, sărind până la înălțimea zmeului, îi dădu mură în ză-gură. Zmeul căzu mort pe dată.

            -Ce te-a apucat să dai așa?, îl certă Stănică. Nici nu te-ai prezentat.

            -Greu de spus, zise Pavlu uitându-se la tulpinele de flori rămase pe jos. Circula Cristos prin mine.               

            Și astfel, după câteva zile departe de casă, se izprăvea prima aventură a lui Pavlu și a lui Stănică. Istoria spune mai departe că mai sunt și alte povești, cu bestii mai fioroase și întâmplări mai dificile, dar până la adânci bătrâneți, avem timp să le povestim pe toate.

 

Publicat: 01/04/2020 20:53


# 6 aprecieri
# 476 vizualizări

Comentarii


Adauga comentariu



Articole asemănătoare