#

Cracăul Negru, locul unde Moșul ajunge cu mașina


    Când merg cu mașina pe distanțe lungi am obiceiul de a citi numele fiecărui sat prin care trec, de multe ori zâmbind fără reticență din cauza numelor. Suntem un popor cu o inventivitate aparte și asta de multe ori îmi face ziua mai bună.

    Fiecare sat duce mai departe în alt sat cu nume unic, apoi în următorul și tot așa până când ajungem într-un oraș. Chiar dacă nu pot compara condițiile, nu mi s-a părut niciodată că viața într-unul din satele acelea ar fi imposibilă. Orașele nu se aflau la o depărtare navigabilă numai după stele, vedeam autobuzele cum circulă și ,,ocazii sunt cu nemiluita, mai ales că țara e populată mai mult de autoturisme de vreo doi ani.

    Dar acum câteva zile concepția mea de copil educat printre blocuri a beneficiat de o vindecare majoră. Ochii mei s-au obișnuit prea mult cu minimum pe economie pentru a vedea că există și mai puțin. Ca orice bolnav, a trebuit să mă las vindecat de alții.

    M-am alipit fără de voința mea membrilor din Asociația ,,Mușatinii” din Roman. Știam de asociație din liceu, când am avut și eu ocazia să mă înscriu, dar am zis pas cu nonșalanță. Nu credeam că voi ajunge să regret.

    Adunați de coordonatorul, poate în unele cazuri profesorul lor, Ovidiu Albert, au plecat spre satul Cracăul Negru pentru a face câteva donații de Crăciun. Acțiunea caritabilă începuse cu zile în urmă, când membrii asociației au adunat produse alimentare la ieșirea din supermarket de la oamenii care își făceau plinul pentru sărbători. Le-au urcat în mașină într-o zi de joi și au plecat.

    Ce m-a adus printre ei a fost voința mamei, care își dorea să participe la acțiunea caritabilă a liceenilor, și care voia să viziteze o femeie cu care se împrietenise cu o săptămână în urmă și pe care eu nu o mai văzusem niciodată. Mă simțeam cumva prins la mijloc la început, dar nici nu am protestat. 

    Mușatinii ne-au luat-o înainte, conduși prin sat de către preot, iar eu am rămas cu mama și Mihai, fiul doamnei pe care am cunoscut-o în cele din urmă. Până să îi găsim pe restul, ne-a făcut o tură prin satul în care copilărise. Semnalul era mort, munte oriunde priveai, pădurea cuprindea satul pe ambele laturi și părea că ai numai de urcat. Eram curios. Am iubit copilăria la țară și voiam să văd cum arăta copilăria altuia.

    Prima dată a dispărut asfaltul, apoi pietrișul. Apoi am văzut cum dispar vilele, visurile, cum arhitectura se schimbă, cum se micșorează. Apăreau tot mai multe vaci, oi, păsări. Nu vedeam copii. Oameni, prea puțini. Multe case erau vechi, mici, cum văzusem numai în Muzeul Satului. În contrast mai apăreau vile mari, noi.

    Am întrebat dacă se defrișează. Răspunsul a fost afirmativ. Mihai mi-a arătat drumurile care duc camioanele în pădure, apoi mi-a explicat de ce podul de la intrarea din sat e în construcție: tonajul camioanelor stricase un pilon de rezistență. 

    Când i-am ajuns din urmă pe mușatini le-am observat mașina plină ochi cu produse, iar ei deja vizitaseră câteva familii. Am dat mâna cu fostul meu profesor, am făcut cunoștință cu părintele Daniel Adumitroaiei și am mers alături de ei prin sat. Înainte de a intra în curțile oamenilor, preotul ne rezuma povestea fiecărei case. Am ajuns când urmau să intre în gospodăria unei familii sărace cu un singur copil, pe nume Antonio. 

    Averea familiei e mică: o casă de cine știe când, un grajd șubred, un gard în care nu poți avea încredere, funii pentru rufe agățate de casă sau în pari improvizați înfipți în pământ. Trist este faptul că trebuie să cumpere lemnul pentru foc, chiar dacă au pădurea în fața casei. Dacă l-ar tăia cu mâinile lor, cu siguranță s-ar defrișa mult mai puțin.

Sat Cracaul Negru

      Am plecat mai departe lăsând o familie zâmbind, dar mai ales pe Antonio.

    Zâmbeam și eu când mă depărtam, deși nu făcusem absolut nimic să contribui. Efortul a fost al mușatinilor, eu doar un norocos spectator.

    Ne-am suit în mașini și am purces mai departe, mai sus pe deal. Urma să întrăm în casa unui fost pădurar. Omul fusese lovit de fulger, își pierduse degetele de la mâna dreaptă și odată cu ele și forța de a mai sta vertical. Era singur și numai o femeie mai venea din când în când să se îngrijească de el.

   Casa Cracaul Negru

    Acesta este holul-bucătărie al casei în care locuiește.  În camera cealaltă, mai sărăcăcioasă, soba nu făcea față frigului. Nici exteriorul casei nu arăta mai bine.

    Pe masă omul, abia mâncat, avea numai un borcan de compot și un număr din Scânteia anului 1989. Nicăieri nici cea mai mică urmă a secolului XXI. Te doare într-un fel aparte când vezi oameni locuind într-o casă cu pereții fisurați.

    Aici preotul satului se înduioșase la rândul său. Ne povestise despre un bețiv sfânt și despre modul greșit în care omul judecă aparențele. Vorbi despre morala noastră putredă. 

    Era vorba despre acest bețiv care, copil fiind, crescuse în Turcia pe vremea războiului, iar mama lui, pentru ai potoli plânsul, îi punea alcool în lapte. A crescut bețiv și a murit fiind considerat bețiv. Morala era că omul, de la zeci de pahare pe zi, a ajuns să consume numai trei. Pe limba noastră s-ar zice că a ales răul mai mic.

    Acum nu știu dacă întâmplarea era reală, însă a fost spună la momentul potrivit, în modul potrivit.

    Doamna care îl îngrijea ieși să ne conducă. În vreme ce ne îndreptam spre ieșirea din curte ne zice:

    -Dacă găsiți pe cineva acolo, la Roman, care vrea să cumpere o casă...
    -Cu cât o dați?, întrebase cineva.
    -Cu puțin, răspunse femeia resemnată.   

    După ce am ieșit pe poartă, l-am întrebat pe părinte dacă pleacă multă lume din sat.

    - Aici în fiecare lună mor trei oameni și se naște unul. Deci da, pleacă mulți, a fost scurta lui explicație.

    Apoi m-am rupt de mușatini căci Mihai voia să ne arate casa străbunicii lui, neatinsă din 2005, de când murise bătrâna. Casa stătea să se dărâme. Lutul pereților se decojise, iar acoperișul era susținut numai de grinzi. Toate uneltele bătrânei erau neatinse, ruginite în spatele casei. Bucătăria de vară încă se ținea. Înauntru totul era exact așa cum își amintea el de la înmormântarea străbunicii: sticlele încă aveau apă în ele și erau îngălbenite, cănile din campania lui Băsescu atârnau în cuie, iar de ele atârnau păienjeni, vitrina veche adăpostea obiecte arhaice. Pământul și casa, cândva averea românului, acum zăceau uitate.

Obiecte abandonate, sat Cracaul Negru

Gasite in satul Cracaul Negru

    O să închei împărtășind câteva idei personale. Fiecare interpretează mai departe în felul lui.

    Mă gândesc cât de ipocrit pot fi când mă plâng că internetul mobil nu-mi merge tot timpul 4G, că nu bagă ăștia filme mai bune pe Netflix și HBOGO, că nu am un magazin non-stop la blocul de lângă, că nu pot bloca reclamele pe Youtube.
    Oamenii ăștia abia au curent, care oricum se întrerupe deseori. Sunt foarte puțini cei care își permit aragaz cu butelie. Un hidrofor e greu de instalat, că nu sapi în munte așa cum vrei tu, iar la ei în sat autobuzul circulă numai de două ori pe zi: dimineața și seara.

    Și totuși, un sat de o frumusețe cum n-am văzut nici în stațiunile de munte. Când mă gândesc că întoarcem spatele unor astfel de locuri...

Drum sat de munte - Cracaul negru

In Neamt - sat Cracaul Negru

(mai multe imagini pe pagina de Instagram)

Publicat: 20/12/2019 23:08


# 8 aprecieri
# 831 vizualizări

Comentarii


Adauga comentariu



Articole asemănătoare