Lahr

    Două zile par a fi o durată scurtă de timp, dar au fost suficiente să îmi schimbe anumite perspective.

    Am stat în Germania vreme de două zile, mai precis într-un orășel din sub-vest numit Larh(sau Schwarzwald). Este adevărat că tot ce am reușit să fac a fost să ies la o plimbare și să iau o masă la un restaurant, dar a fost suficient să mă impresioneze.

    Cred că primul lucru care îți face plăcere când ieși din țară este dispariția arhitecturii comuniste a blocurilor de la patru la zece etaje. Erau și acolo câteva, însă orașul era alcătuit doar din clădiri de maxim trei etaje. Ca să vă ajut să vă formați o idee: se aseamănă cu un sat mare românesc, însă casele sunt mult mai frumos construite, mai curate, nu seamănă între ele iar gardurile de până la doi metri, nu există. Au un concept cu totul diferit despre ceea ce numim noi vilă.

   Fiecare colțișor era atât de bine gândit și îngrijit că până și cimitirul părea un loc primitor, iar asta este cumva înfricoșător.

  

Am fost și în centrul vechi al orașului: totul impecabil. Toate clădirile erau renovate și îngrijite. Multe dintre ele păreau construite recent iar ca bonus, arta înfrumuseța fiecare străduță.

 

                

   

    Ce-i drept, comparat cu atmosfera orașelor noastre într-o seară răcoroasă de vară, este liniștit și mut, chiar anost. Și în timpul zilei străzile sunt atât de pustii încât te întrebi dacă orașul este locuit. Multe magazine par fi amplasate numai pentru decor.

    Ar putea compensa faptul că Europa-Park-ul se află în apropiere.

    La întoarcerea în țară am fost nevoit să urc în autocar și să vegetez două zile, însă așa am străbătut pe fugă jumătate din țară. Din autocar nu poți vedea mare lucru, însă poți observa destule.

    Pare că natura este un lucru sfânt. Fie că e în mijlocul trotuarului sau al câmpului, se vede că se străduiesc să cruțe orice  copac care are frunze vii, iar asta este un lucru extraordinar. Ai impresia că și-au construit localitățile într-o mare pădure.

    La capitolul infrastructură voi spune doar că m-am prins când am ajuns în România când autocarul a intrat în prima groapă din asfalt. 

    Despre ceilalți călători din autocar nu pot spune decât faptul că mi-au reamintit un paradox: românului nu îi este frică de muncă și muncește din greu, iar asta este o trăsătură admirabilă, însă cheltuie ca și când nu ar munci pentru sumele pe care le cheltuie.

Comentarii

---